vineri, 26 octombrie 2012

Premierea CONCURSULUI de PROZĂ SCURTĂ "RADU ROSETTI" - ediţia a XIV-a


preşedintele juriului:
scriitorul GHEORGHE IZBĂŞESCU
membrii juriului:
Radu Voinescu, Vasile Spiridon, Ştefan Ion Ghilimescu,
Ion Tudor Iovian, Petre Isachi, Ion Vaciu, Constantin Iftime

 
Premianții Concursului național de proză scurtă ”Radu Rosetti”
Ediția a XIV-a
25 octombrie 2012
 
NR. CRT.
Categoria
Premiul / Mențiune
Nume/ Prenume

Adresă
1.
10-15 ani
Premiul I
HUGHEŞ Andrei Nicolaie

elev
Bacău
2.
10-15 ani
Premiul al II-lea
ANTOHE Maria- Laura

elevă
Onești
3.
10-15 ani
Premiul al III-lea
SĂLBATECU Vlad
elev
Onești
4.
10-15 ani
Mențiune I
ZAHARIA Maria


elevă
Onești
5.
16-20 ani
Premiul I
PETCU Bogdan-Alexandru


elev
Sat Albele (com. Bârsănești)
6.
16-20 ani
Premiul al II-lea
BELEA Miruna-Ștefana
studentă
Manchester, UK
Sat Ulmi , jud. Dâmbovița
7.
16-20 ani
Premiul al III-lea
ROMAN Sonia Elena
studentă
Baia Mare, jud. Maramureș
8.
16-20 ani
Mențiune I
PENCU Silvia Nicole
elevă
Com. Colelia, jud. Ialomița
9.
16-20 ani
Mențiune II
POPA Ana Gabriela

elevă
Com. Dofteana, jud. Bacău
10.
21-35 ani
Premiul I
BĂDICA Diana
Drd. sociologie
București
11.
21-35 ani
Premiul al II-lea
ZAHARIA Anca-Elena
studentă
Brașov
12.
21-35 ani
Mențiune II
VOICU Steliana Cristina
masterandă
Ploiești
13.

Premiul revistei de cultură ”13 Plus”
ANTOHE Maria Laura

elevă
Onești
În program a fost şi lansarea de carte:

Gheorghe Izbăşescu
,,RÂSUL GALBEN DIN ADÂNC
- poeme -
Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2012

în prezentarea membrilor juriului

luni, 22 octombrie 2012

Debutul STAGIUNII MUZICALE 2012-2013


CONCURSUL NAŢIONAL de PROZĂ SCURTĂ "RADU ROSETTI" 2012


Primăria Municipiului Oneşti
Biblioteca Municipală ,,Radu Rosetti”

organizează
Joi, 25 octombrie 2012, ora 14.00

festivitatea de premiere a lucrărilor la

CONCURSUL NAŢIONAL DE PROZĂ SCURTĂ
,,RADU ROSETTI
Ediţia a XIV-a

preşedintele juriului:
scriitorul GHEORGHE IZBĂŞESCU
membrii juriului:
Radu Voinescu, Vasile Spiridon, Ştefan Ion Ghilimescu,
Ion Tudor Iovian, Petre Isachi, Ion Vaciu


În program, lansare de carte:

Gheorghe Izbăşescu
,,RÂSUL GALBEN DIN ADÂNC
- poeme -
Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2012

Prezintă: membrii juriului

joi, 18 octombrie 2012

Corect pe româneşte


Dezacordul numeralului cardinal (ordinal)

''LA ORA DOISPREZECE'' sau ''...DOUĂSPREZECE'' ?
'' DOI SEPTEMBRIE'' sau '' DOUĂ SEPTEMBRIE'' ?
'' CLASA DOISPREZECEA'' sau '' A DOISPREZECEA'' ?
'' DOUĂZECI ŞI UNA MAI '' sau ''...ŞI UNU MAI'' ?

Destul de frecvent se pot auzi enunţuri de genul: ''Este ora zece şi doisprezece minute. Şi acum ştirile pe scurt'' sau ''La ora doisprezece am o conferinţă de presă'' sau ''Mai avem doisprezece minute până la închiderea magazinului'' sau ''Doresc să închiriez un camion de zece - doisprezece tone'' sau ''Acţiunea a devenit posibilă - aşa cum sună ordinul ministrului - din doi septembrie'' sau ''Meciul retur va avea loc pe douăzeci şi doi mai'' sau ''Eu sunt elev în clasa a doisprezecea''. De ce sunt greşite formele subliniate?
Gramatica limbii române stabileşte fără echivoc atât formele de masculin ale unor numerale (doi - al doilea, doisprezece - al doisprezecelea, douăzeci şi doi - al douăzeci şi doilea), cât şi formele de feminin corespunzătoare (două - a doua, douăsprezece - a douăsprezecea, douăzeci şi două - a douăzeci şi doua), genul neutru având, la singular, forma de masculin, iar la plural, forma de feminin. În citatele sus-amintite, substantivele ore, tone sunt de genul feminin, iar minute, de genul neutru, caracteristici care obligă numeralele însoţitoare să se acorde cu acestea: ''Este ora zece şi douăsprezece (minute)''; ''Mai avem douăsprezece minute până la închiderea magazinului''; ''Doresc să închiriez un camion de zece - douăsprezece tone''; ''Eu sunt elevă în clasa a douăsprezecea''.
În ceea ce priveşte datele calendaristice, limba literară - cum afirmă Mioara Avram - ''a ales pentru 2 şi compusele 12, 22, forma de feminin - deci două, douăsprezece, douăzeci şi două (martie) - , dar compusele lui unu în forma de masculin: douăzeci şi unu (iunie), treizeci şi unu (decembrie)''. În consecinţă, corect este să spunem: ''Meciul retur va avea loc pe douăzeci şi două mai''; ''Acţiunea a devenit posibilă - aşa cum sună ordinul ministrului - din două septembrie''.


( Rădulescu, Ilie Ştefan "Vorbiţi şi scrieţi corect: erori frecvente în limbajul cotidian" Bucureşti: Teora, 2006)


Rubrică realizată de Diana DIŢU- bibliotecar

Flower-Power la Bibli_otecă


luni, 15 octombrie 2012

"Un veac de şcoală la Oneşti 1858-1958"

 
Dorinţa dlui profesor Victor MARINOVICI de a lansa această carte în bibliotecă a fost inspirată şi ne onorează, aceasta fiind calea firească de a pătrunde în sufletul celor dornici de cultură şi istorie locală dar mai ales mândri de realizările şcolii oneştene.
Publicul numeros a admirat întreg evenimentul care a mai inclus:
  • expoziţia de carte veche, aflată în colecţia domnului profesor, şi care s-a bucurat de o prezentare de excepţie a dnei prof. dr. Gabriela GÎRMACEA,
  • expoziţia foto-documentară permanentă cu reproduceri ale fotografiilor din colecţia profesorului Marinovici: La răscruce de vremuri - în prezentarea autorului,
  • standul de cărţi al editurii Magic Print, la care a apărut cartea. Un cuvânt de admiraţie despre acest volum l-a avut chiar directorul general al editurii, dna Maria DOHOTARU.
    Cartea este o lucrare ştiinţifică, aspect relevat prin prezentarea făcută de către dl prof. Corneliu STOICA- eminent specialist în istorie şi geografie locală.
    Totodată cartea se poate citi uşor, cu drag, ca o poveste, datorită faptului că dl profesor este concis, organizat, extrem de bine documentat dar şi hâtru, ca un bun moldovean ce a reuşit să devină. Îi place aici, la Oneşti, unde şi-a pus în valoare vocaţia, iar cartea aceasta stă mărturie pentru că numai un om îndrăgostit de aceste locuri putea scrie cu atâta mândrie istoria şcolii oneştene.
    Ce poveste frumoasă se desprinde din primul capitol, Şcoala din Bogdana !... cu revoluţionarii de la 1848 care au impulsionat democratizarea îvăţământului, impunând principii de gratuitate, restabilirea limbii române în şcoli, fixarea gradelor de învăţământ ş.a. aplicate cu ajutor dat unei şcoli din fiecare ocol, aici intrând şi şcoala din Bogdana. Ei, şi de aici încep poveştile cu şcoli şi oamenii care sfinţesc locul, învăţătorii, cei care doar prin tinereţea lor au reuşit să treacă peste obstacole grele de ordin material şi moral. Şi aşa cum spune autorul “singurul câştig al acestei lupte sunt aliaţii şcolii, sătenii, obştea care-l va sprijini… este poziţia câştigată în conştiinţa sătenilor care-şi trimit copiii “de la două poşte” la şcoală, înţelegând rostul instituţiei şi binefacerile ei …”
    În capitolul 2 personajul principal al poveştii este domnitorul Al. I. Cuza şi a sa Lege a instrucţiunii publice de la 25 nov. 1864, care a fixat direcţii de dezvoltare a şcolii româneşti şi principiile de funcţionare care au dus la schimbarea atitudinii faţă de şcoală, chiar prin glasul domnitorului: “eu ţin că fiecare locuitor să ştie în curând a scrie şi citi”. Legea a impus obligativitate învăţământului de 4 clase, responsabilizând şi părinţii prin impunerea de penalităţi.
    O poveste despre un “părinte”, aşa cum spune autorul “care, dorind să-şi scoată copilul în lume , îi croieşte haine noi. Prevăzător, ca orice părinte nevoiaş care ştie că la această vârstă copiii cresc repede, le croieşte mult mai mari urmând ca timpul să împlinească trupul tânăr şi hainele să vină bine”.
    În capitolul 3, Învăţământul oneştean 1864-1896, personajul principal este învăţătorul. Cu dovezi desprinse din statistici şi arhivele şcolilor şi documente întocmite de inspectorii şcolari, este adusă în atenţie condiţia precară în care îşi desfăşoară activitatea acesta. Un exemplu în acest sens este chiar şcoala din Oneşti: “casă proprie de şcoală nu se află, localul unde se află este comod dar neîngrijit de primărie, şcoala suferă de toate cele necesare. Învăţătorul are silinţa şi aplicaţiune pentru şcoală.”
    Povestea continuă cu învăţătoarele Şendrea, cele care au predat la prima şcoală de fete din Oneşti (1870), cu plecări sonore şi sosiri timide ale “copilelor” învăţătoare de 14 ani, cu un compromis făcut ogorului de către dascălii forţaţi de realităţile acelor vremuri : prezenţa elevilor şi la şcoală şi la muncă, precum şi cu pensionarea primului învăţător sătesc din judeţ, Anton Andoniu.
    Evoluţia şcolii este lentă, doar 6,77% din populaţia oneşteană ştiind carte la sfârşitul anului 1896, aşa încât perioada de organizare a şcolii româneşti povestită în capitolul 4 , adică perioada între anii 1896-1918, aduce o efervescenţă prielnică acţiunilor de imbunătăţire a calităţii învaţământului prin interesul societăţii de a avea oameni cu carte. Această perioadă a fost modelată de către nume emblematice ale istoriei culturii şi şcolii româneşti: Spiru Haret, care a impus o “epocă Haret” de 20 de ani, Petru Poni prin intermediul căruia s-a impus în 1896 “Legea asupra învăţământului primar şi normal primar”, prin care se impunea obligativitatea şcolarizării între 7-14 ani, înfiinţarea de grădiniţe în mediul rural, înfiinţarea Casei Şcoalei cu rol în administrarea clădirilor şi înzestrarea lor cu material didactic.
    Povestea din capitolul 5 surprinde un alt fel de învăţător, cel care trece din categoria funcţionarului obidit la cel de persoană stimată şi netrecută cu vederea, precum detaşarea învăţătoarei Ana Codreanu din Cleja la Oneşti, menţionată în presa locală astfel:
    aflăm că la Oneşti a venit de câteva luni o gentilă invăţătoare…”
    Capitolul este presărat cu extrase din arhiva vremii şi cu fotografii- document în care sunt prezentate, pe lângă imagini cu clădirile şcolilor, cele de grup cu elevii şi profesorii lor.
    La sfârşitul acestei etape şcoala face parte din peisajul oneştean , cu bune şi cu rele, dar mai ales este o realitate care a schimbat mentalităţi.
    O poveste tristă se desprinde din capitolul 6 în care este creionată o perioadă grea pentru învăţământul românesc (1918-1948), perioada celor doua războaie mondiale.
    Este perioada în care şcoală oneşteană trece şi ea prin momente de agonie şi extaz: agonia razboiului care a mutilat şcoli şi oameni, extazul Reîntregirii neamului şi a emiterii Constituţiei din 1923, de referinţă, care a reafirmat răspicat principiul democratic al accesului neîngrădit la învăăământul de stat.
    Aici îşi găseşte loc povestea şcolii din Borzeşti, intrată “în rândul lumii”, “spre a putea fi şi satul nostru la înălţimea satelor care aveau şcoli de mai mult timp, spre un viitor mai bun pentru copii”.
    Acest capitol este însoţit de numeroase dovezi în imagini înfăţisând învăţătorii şcolilor evidenţiate, clădirea Şcolii din Borzeşti şi o şcoală, intrată în memoria mea afectivă deoarece reprezintă un areal oneştean de care soţul meu este foarte mândru, Şcoala Peste Vale- a doua şcoală din Oneşti.
    Povestea din acest capitol este cu atât mai interesantă cu cât întâlnim un rege şi mai ales o regină, mult iubită, Regina Maria, prezentă şi pe frontul războiului din zonă dar şi la serbările tradiţionale şcolare.
    Şi nu putea să lipsească din poveste evenimentul întemeierii Societaţii Culturale “Cosânzeana”, în 1928, cea care va sta la baza înfiinţării bibliotecii publice oneştene.
    Din nefericire, povestea şcolii oneştene între 1948-1958 este o poveste ce cuprinde momente dramatice, poate singura pe care nu ne place să o povestim, deoarece acum se anulează reformele în domeniul educaţiei şi se introduc legi care obligă ca învăţămantul în integralitatea să fie de stat, unificat, mixt, laicizat şi rusificat.
    Patriotismul exacerbat, internaţionalismul proletar şi propaganda socialistă sunt la putere.
    Am putea spune că povestea se termină trist, Oneştiul fiind „la o răscruce de vremi”, dar fiind mai ales la o răscruce de drumuri, în capitolul 8 se evidenţiază că prin construirea Grupului Industrial Borzeşti, în Oneşti, se produce o schimbare radicală în bine, ca din poveste, prin prezenţa masivă ca într-un creuzet a unei populaţii venită din toate colţurile ţării să lucreze pe platforma industrială. Au venit cu speranţe şi vise tineri într-un oraş tânăr, aducând cu ei un bagaj cultural divers.
    Tinereţea lor a impulsionat şi destins atmosfera acelor vremuri, creionând un loc cu o atmosferă culturală specială, numit oraşul ONEŞTI în care şcoala a avut un rol principal.
    Povestea din carte se opreşte în anul 1958 dar nu se sfârşeşte. Povestitorul mai are multe de spus.
    Şi pentru că situaţia în care se află şcoala românească precum şi condiţia dascălului se desprind a fi repetitive, putem să-l cităm, aşa cum face şi dl profesor în carte, pe Eminescu, unul dintre cei mai lucizi critici ai vremurilor sale, atât de actuale:
    şcoala va fi bună când darea va fi mică, subprefecţii oameni care să ştie administraţie, învăţătorii- pedagogi; pe scurt când va fi şcoala-şcoală, statul-stat şi omul-om.”
    Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Acesta este autorul, aceasta este cartea şi aceştia suntem, noi, cei care trebuie să-i înveţe pe tineri să-şi iubească trecutul, valorile şi cărţile.
Să ne ajutăm reciproc, trimiteţi-i la bibliotecă!
Aici noi, bibliotecarii, ştim ce avem de făcut, îi aşteptăm cu braţele deschise pentru a le arăta că în casa cărţii se pot simţi ca în refugiul de acasă.

Doina Lili BĂLCĂNAŞU -bibliotecar

În expunerea foto ne-am ajutat de cateva imagini surprinse de către Ştefan NEAGU căruia îi mulţumim.

joi, 11 octombrie 2012

Corect pe româneşte


''A ŞTRANGULA'' sau ''A STRANGULA'' ?
''A ÎNCRIMINA'' sau ''A INCRIMINA'' ?


Iată 2 termeni cu caracter oarecum ''tehnic'', limitaţi ca arie de întrebuinţare nu numai în stilul oral, ci şi în cel scriptic.
Aşa, de pildă, nu de puţine ori se poate auzi, în reportajele cu caracter criminalistic, verbul - inexistent ca formă literară - ''a ştrangula'', în formulări de tipul: ''Diagnosticul dat a fost insufucienţă respiratorie, prezentând urme de ştrangulare la nivelul gâtului'' (corect: ''...prezentând urme de strangulare''); ...''În mai puţin de 10 minute, vulpea a ştrangulat 17 găini şi 2 cocoşi'' (corect: ''...vulpea a strangulat...'')etc.
Ce înseamnă a strangula ar trebui să ştie oricine (deşi nu lipsesc nici surprizele: a se vedea prima formulare de mai sus: ''...strangulare la nivelul gâtului''), şi anume ''a sugruma, a gâtui...''. Nedumereşte însă pronunţarea şi chiar scrierea greşită a consoanei iniţiale s- sub forma ş-, deci a ''ştrangula''! Cauza unei asemenea exprimări incorecte se pare că este analogia dintre ''ştreang'' şi ''strangula'', dar, dacă substantivul ştreang este de origine germană (strang = funie, frânghie, ştreang), verbul a strangula este de obârşie latină (strangulare = a strânge de gât, a sugruma, a sufoca...'').
La fel, nu rareori se utilizează incorect verbul ''a incrimina'', auzindu-se construcţii de felul: ''Nu vreau să-l încriminez..., dar faptele lui mă obligă'' (corect: ''Nu vreau să-l incriminez...'') sau ''Infracţiunile comise sunt mai mult decât încriminatoare'' (corect: ''...sunt mai mult decât incriminatoare...'') etc.
Înlocuirea consoanei iniţiale i- cu î- se explică, probabil, prin confuzia silabei de început, in-, cu prefixul în- din unele derivate româneşti (''înfiinţa'', ''înnora'', ''înmâna'', ''încolţi'', ''încorda'', ''îngălbeni'' etc.), însă a incrimina nu este un asemena derivat, ci un împrumut, care îl păstrează nealterat pe i-, din franzuţescul incriminer (ca şi verbele ''influenţa'', ''inflama'', ''intercepta'', ''insera'', ''inocula'', ''insinua'', ''intona'' etc.).
( Rădulescu, Ilie Ştefan "Vorbiţi şi scrieţi corect: erori frecvente în limbajul cotidian" Bucureşti: Teora, 2006)

Până la o nouă întâlnire... vă salut, corect pe româneşte!

(Rubrică realizată de Diana DIŢU - bibliotecar)

Un Trio internaţional în concert

miercuri, 10 octombrie 2012

Lansare de carte: "Un veac de şcoală la Oneşti 1858-1958"


În program:
-prezentarea expoziţiei de carte veche din colecţia autorului: prof. dr. Gabriela GÂRMACEA
-prezentarea cărţii:
 prof. Corneliu STOICA, bibliotecar Doina Lili BĂLCĂNAŞU
-intervenţie din partea editorului:
 director general Maria DOHOTARU - editura Magic Print
-colocviu de impresii

marți, 9 octombrie 2012

Cerc de BIBLIOterapie

Cerc de BIBLIOterapie

Cărţile sufletului, soluţii pentru extemporalul vieţii

Alături de funcţiile de bază ale unei biblioteci - de depozitare, conservare şi comunicare a documentelor - există o funcţie pe cât de veche pe atât de nediscutată, cea terapeutică. Atunci când am intrat într-o bibliotecă în scopul de a solicita o carte pe sufletul nostru, constientizând sau nu, am apelat involuntar la puterea terapeutică a cărţii. Ştim noi că acea carte ne va linşiti sufletul, ştim şi simţim noi asta. Aşa s-a născut ideea de a vorbi despre biblioterapie şi de a o concretiza mai bine prin înfiinţarea unui cerc.
Ce işi propune acest cerc de biblioterapie? Să iniţieze terapia prin lectură, oferind fiecăruia dintre participanţi cartea care se pliază pe sufletul său şi oportunitatea de a
întelege nu doar textul, ci şi mesajul emoţional pe care-l transmite.

Joi, 11 octombrie 2012, ora 17.00, la cercul de biblioterapie ''afli cine eşti şi te cunoşti mai bine pe tine însuţi''.

Coordonatori:
Alina ZAMFIR – prof. C. N. „Grigore Moisil”
Diana DIŢU – bibliotecar

joi, 4 octombrie 2012

Corect pe româneşte



Scrierea (rostirea) incorectă a unor termeni juridici



DELICVENT sau DELINCVENT ?
ÎN FLAGRANT sau ÎN FLAGRANT DELICT ?
JURIST CONSULT sau JURISCONSULT ?

Să analizăm, în continuare, câţiva termeni cu forme oscilante în vorbire sau scriere:
  • Întâlnim frecvent spunându-se, greşit, ''delicvent'', în loc de DELINCVENT (adică ''înfăptuitor al unui delict'' ), şi această eroare se produce nu atât pentru că grupul de consoane ''ncv'' constituie o greutate în pronunţare, cât pentru faptul că se porneşte în mod fals, din punct de vedere etimologic, de la substantivul delict ( ''termen general pentru o violare a legilor penale care se pedepseşte cu închisoare, muncă silnică, amendă etc.; act nepermis de lege şi sancţionat printr-o pedeapsă corecţională''). Baza cuvântului nu este nicidecum ''delict'' (din lat. ''delictum'', supinul verbului ''delinquo''), ci lat. delinquens-tis, participiu prezent cu sensul de ''care părăseşte (drumul bun), care greşeşte''.

  • O altă expresie care deconcertează prin fluctuaţiile ei este ''în flagrant'', întrebuinţată incorect în locul lui ÎN FLAGRANT DELICT. Adjectivul ''flagrant'', provenit din lat. ''flagrans, -tis'' (''care străluceşte'', apoi ''care sare în ochi'', ''izbitor, evident''), poate fi folosit ca atare doar ca determinant al unui substantiv (de exemplu: ''situaţie flagrantă'' ), iar nu într-o formulare ca ''a prinde pe cineva în flagrant'', căci, pentru a avea sensul urmărit, el trebuie însoţit obligatoriu de substantivul delict, formularea astfel completată însemnând, corect: ''...în timp ce infracţiunea e descoperită în momentul săvârşirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat'' sau, mai simplu, ''...asupra faptului''.

  • Uneori întâlnim, la fel, greşită, şi forma ''jurist consult'' în loc de JURISCONSULT (adică ''specialist în ştiinţele juridice, de mare autoritate, care este consultat în probleme dificile de drept; specialist care se ocupă cu rezolvarea problemelor de drept într-o instituţie, pe care o reprezintă în justiţie''), formă compusă în latineşte din ''juris'', genitivul lui ''jus'' (în româneşte ''drept'') şi ''consultus'' (în româneşte ''experimentat''), care dau ''specialist în probleme de drept''. Deoarece noi nu avem un cuvânt ''juris'', ci îl posedăm pe ''jurist'' (însemnând ''specialist în drept'' - neologism de origine franceză), unii vorbitori îl alătură forţat pe acesta din urmă celei de-a doua părţi a formei compuse.

( Rădulescu, Ilie Ştefan "Vorbiţi şi scrieţi corect: erori frecvente în limbajul cotidian" Bucureşti: Teora, 2006)

(Rubrică realizată de Diana DIŢU - bibliotecar)