Corect pe româneşte

(False) cacofonii evitate prin intercalări aberante

Un fenomen îngrijorător îl reprezintă alăturarea lui şi în gruparea ca şi (admisă de normă, ca locuţiune prepoziţională, în structura unui complement circumstanţial de mod comparativ de egalitate: „Ca şi tine de interesat, de exemplu), folosită de numeroşi vorbitori în locul prepoziţiei ca, în cazul evitării unei cacofonii: „Ce aţi putea face ca şi candidat la funcţia de primar?” (corect: „Ce aţi putea face în calitate de candidat...”, ca...candidat” putând să fie evitată nu prin intercalarea conjuncţiei şi, ci prin aceea a unor sinonime ale prepoziţiei ca (în calitate de, fiind, drept, decât), aşa cum se poate vedea în exemplele următoare: „Ca şi cetăţean, am avut nevoie de informaţii publice în cadrul sectorului 1” (corect: Fiind cetăţean, am avut nevoie de informaţii”, „Cele cinci accidente au avut ca şi cauză poleiul ce se află pe şosele”(corect: Cele cinci accidente au avut drept cauză poleiul”) etc.

Cât de ridicol sună astfel de asocieri cu şi parazitar se observă în următoarele sintagme - spicuite din diverse contexte -, multe dintre cacofonii fiind mai puţin aberante cu conjuncţia sus-amintită: ca (şi) cadou, ca (şi) cauze, ca (şi) curiozitate, ca (şi) concluzii, ca (şi) casnică, ca (şi) cântăreţi etc.

Răspândirea clişeului ca şi pentru evitarea unor cacofonii a făcut să genereze, luând o amploare incredibilă, sindromul anticipării unei false cacofonii: ştiindu-se că, de cele mai multe ori, la „intersecţia” a două cuvinte cacofonice, primul este (sau se termină în) ca, utilizatorii introduc, după el, conjuncţia şi, deşi aceasta nu se justifică, pentru că al doilea nu începe cu o silabă „cacofonică”, aşa cum se vede în exemplele următoare: „În turism, ca şi angajat, impactul va fi spectaculos” (corect: „În turism, ca angajat, impactul...”, „Diabetul zaharat este o boală complexă ca şi evoluţie” (corect: Diabetul zaharat este o boală complexă ca evoluţie) etc.

Dacă intercalarea, parazită, a conjuncţiei şi între două cuvinte presupus cacofonice, este contraindicată, cu atât mai mult devine ridicolă introducerea – îndeosebi în exprimarea orală – a virgulei (pronunţată literal); ştiut fiind ca un semn „grafic”, el se întrebuinţează exclusiv în scris (unde prezenţa virgulei este marcată, verbal, doar printr-o pauză mică - precedată de o uşoară ridicare sau coborâre a tonului). Constatăm că, oameni chiar cu pretenţii culturale superioare doresc să „epateze”, vorbind „literar”, prin „inserţia” cuvântului „virgulă” între termenii vecini dizarmonici, în loc să prevină eventuala cacofonie fie printr-o pauză „strategică” de atenuare, fie prin intercalarea unei vocabule sau a unei expresii cu caracter modal, incidente. În felul acesta, exprimările următoare n-ar mai deveni penibile: „Şi încă [virgulă] cu cine!”, „Se spune că [virgulă] cu acest prilej se va pune accentul pe justiţie...”

(Rădulescu, Ilie-Ştefan „Erori flagrante de exprimare: radiografie critică a limbajului cotidian”, Bucureşti: Editura Niculescu, 2007

Până la o nouă întâlnire... vă salut, corect pe româneşte!

Diana Diţu, bibliotecar-arhivist