Dacă amintirea unui "illo tempore" mult prea bun şi prea îndepărtat începe să pălească în faţa modernităţii generaţiei contemporane şi a mult prea psihanalizatei personalităţi globalizate a omului computerizat, angoasa sfârşitului, atât cel real cât şi cel spiritual, încă bântuie cu o prospeţime de invidiat. Că o fi de vină psihoza trecerii într-un alt mileniu (măsură totuşi relativă a curgerii temporale) sau exitenţialismul solipsist al corporatistului alienat şi speriat de eşecul vechilor dogme, mundanul îşi închipuie şi îşi tânguie sfârşitul ca în vremurile bune ale Bibliei. Capriciile naturii, un univers neiertător, propria finitudine, un Dumnezeu aspru şi hotărât sau înclinaţia naturală spre distrugere sunt tot atâte motive pentru care mai stăm din când în când treji în miez de noapte. Dar asta e şi n-ai ce-i face, iar oamenii au trecut peste deziluzia capătului de drum în sine şi au început să-şi închipuie cum ar fi. Aşa că acum toţi cred într-un anume fel de apocalipsă, fie ea religioasă, ştiinţifică, morală sau mult prea umană. Până la urmă las' că-i bine aşa, să fie de toate pentru toţi, de la primul fanatic religios şi până la ultimul ateu indolent.
În arta religioasă sau cea cu un conţinut evident escatologic, vastitatea şi diversitatea subiectului sunt de mii de ani o permanentă inspiraţie, iar lucrurile continuă să ia amploare. Filme, cărţi, tablouri, conferinţe, predici, scrieri teologice sunt doar câteva dintre modurile de investigaţie culturală a ideii rămase la fel de incitantă ca în prima zi a primului ev al existenţei noastre.
Vă aşteptăm să aflaţi şi viziunea părerii noastre!
Eduard Popovici - bibliotecar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu