Pentru că este sfârşitul verii şi vacanţa se apropie de sfârşit, m-am oprit la o carte în ton cu vremea şi cu o anumită stare de melancolie, legată de zilele de vară care s-au scurs: "Cum mi-am petrecut vacanţa de vară " a lui T.O.Bobe, un scriitor român pe cât de talentat pe atât de greu de catalogat.
Există cărţi scrise într-un stil atât de autentic, încât atunci când încerci să vorbeşti despre ele, te trezeşti reproducând pasaje din text, pentru că ai brusc sentimentul că este cel mai la îndemână şi de departe cel mai convingător lucru pe care îl poţi face atunci când doreşti să le recomanzi cuiva.
Este vorba despre scriitorii la care originalitatea ideilor şi oralitatea stilului constituie elementele-cheie ale succesului de care se bucură. Cartea lui T.O. Bobe mi-a amintit de aventurile lui Tom Sawyer, ale baronului Munchausen, dar şi de filmele lui Tarantino. Cum spunea o colegă, sintetizând perfect esenţialul cărţii, reprezintarea plastică a acestui volum ar fi o lucrare în care arta naivă s-ar îmbina cu suprarealismul.
Este fabuloasă, grotescă, teribilă, este o carte care incită, intrigă, care te provoacă, care uneori te face să te zgâlţâi de râs, alteori să râmâi oarecum gură-cască. Este, iar asta trebuia spus poate de la bun început, o carte pe care nu o poate savura pe deplin decât adultul care a păstrat ceva din sufletul unui copil. Pentru cel care nu reuşeşte să se dezbrace de "adultismele" de zi cu zi, probabil lectura nu va fi una memorabilă.
Cartea este scrisă în întregime ca de mâna unui băieţel de zece ani. Luca, protagonistul romanului, este un băieţel care trece în clasa a patra şi îşi pregăteşte compunerea pentru începutul anului şcolar: "Cum mi-am petrecut vacanţa de vară ". Doar că nu aşteaptă să înceapă şcoala şi să primească tema, ci se apucă de scris imediat ce începe vacanţa, povestind faptele pe măsură ce se întâmplă, ca să nu le uite, de unde şi avalanşa de amănunte şi observaţii personale minuţios notate, cu care este presărată compunerea. Scris cu voite greşeli de ortografie, cu exprimări anevoioase, plin de bâlbe şi cacofonii, inserând în vocabularul firesc al vârstei expresii decupate evident din lexicul celor mari, romanul te pune în faţa unei minţi de copil care ar şoca orice adult cumsecade ( de aceea spuneam că e necesar să renunţi un pic la rolul de adult ).
Cu cât citeşti mai mult, cu atât este mai greu să delimitezi elementele reale de fantasmagoriile băiatului. De la întâmplări relativ banale, jocuri copilăreşti şi pozne inerente vârstei, Luca ajunge să povestească scene desprinse parcă din filmele de groază ori de science fiction. Avem criminali, traficanţi de droguri, terorişti, extratereştrii, micul narator pare a trăi într-o zi cât trăiesc alţii într-o viaţă.
În concluzie, dacă veţi citi romanul, va fi cu siguranţă o experienţă unică. Ceva care nu va semăna deloc cu nimic din ce aţi citit până acum. Iată un exemplu în acest sens :
"Când a intrat în casă şi a văzut-o mama a întrebat-o :
Cea-i aici ?
Şi a arătat la buric iar Kiti i-a explicat că şi-a pus ieri un inel ca să fie mai sexi şi ca să se răzbune pe tanti Nela că n-a lăsat-o cu buricul la înmormântare. Pe urmă mama i-a lăsat pe masa din bucătărie un pachet cu copane de pui să mi le încălzească mai pe la 1 şi a plecat spunându-i:
Mănăncă şi tu căci toată lumea mi le-a lăudat alaltăieri.
Adică copanele. Iar pe urmă a deschis iar repede uşa înapoi pentru că era întârziată şi a zis:
Ai grijă de el să nu se apropie Costel să-i facă cine ştie ce.
Dar Kiti nu ştia cine este Costel şi nici nu se gândea ce săm-i facă, aşa că după ce a plecat mama m-a întrebat pe mine şi a trebuit să-i explic că este un criminal mare de tot, de aproape 2 metri şi cu muşchi la mână care ştie karate."Şi iată şi o meditaţie darwinistă :
" Covorul de frunze este foarte folositor pentru natură deoarece după ce au căzut pe pământ frunzele încep să putrezească şi să intre în pământ iar în felul acesta pământul are îngrăşăminte naturale chiar dacă nu trece pe acolo nici un cal. De aceea este bine să lăsăm frunzele să stea pe unde au căzut pe acolo pe unde au căzut ele şi să nu le strângem ca să le dăm foc decât dacă au venit mai pe ciment. Dar nici aşa nu este bine deoarece suntem copiii şi cine ştie ce mai poate să se întâmple. Aşa că până la urmă tot mai bine este să le laşi pe unde au căzut căci totuşi cele mai multe sunt pe pământ şi acolo mai vin şi altele după aceea care se pun pe câte o păsărică care a murit şi care este şi ea bună de îngrăşământ ca şi strămoşiii noştri care au murit în bătăliii şi au rămas pe câmp iar de aceea noi avem un pământ aşa de gras şi de bun pe care cresc: grâu, porumb, orz, ovăz, secară şi alte plante. Căci dacă şi pe ei era cineva ca să îi adune şi să le dea foc atunci rămânea decât deşert ca în Sahara unde nu creşte nimic şi este foarte cald de te frige nisipul la tălpi şi nici nu poţi să mergi decât cu cămila."
...Savoare şi stil!
bibliotecar Nicoleta Sălbatecu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu