Dorinţa dlui profesor Victor MARINOVICI de a lansa această carte în bibliotecă a fost inspirată şi ne onorează, aceasta fiind calea firească de a pătrunde în sufletul celor dornici de cultură şi istorie locală dar mai ales mândri de realizările şcolii oneştene.
Publicul numeros a admirat întreg evenimentul care a mai inclus:
- expoziţia de carte veche, aflată în colecţia domnului profesor, şi care s-a bucurat de o prezentare de excepţie a dnei prof. dr. Gabriela GÎRMACEA,
- expoziţia foto-documentară permanentă cu reproduceri ale fotografiilor din colecţia profesorului Marinovici: La răscruce de vremuri - în prezentarea autorului,
- standul de cărţi al editurii Magic Print, la care a apărut cartea. Un cuvânt de admiraţie despre acest volum l-a avut chiar directorul general al editurii, dna Maria DOHOTARU.
Cartea este o lucrare ştiinţifică, aspect relevat prin prezentarea făcută de către dl prof. Corneliu STOICA- eminent specialist în istorie şi geografie locală.
Totodată cartea se poate citi uşor, cu drag, ca o poveste, datorită faptului că dl profesor este concis, organizat, extrem de bine documentat dar şi hâtru, ca un bun moldovean ce a reuşit să devină. Îi place aici, la Oneşti, unde şi-a pus în valoare vocaţia, iar cartea aceasta stă mărturie pentru că numai un om îndrăgostit de aceste locuri putea scrie cu atâta mândrie istoria şcolii oneştene.
Ce poveste frumoasă se desprinde din primul capitol, Şcoala din Bogdana !... cu revoluţionarii de la 1848 care au impulsionat democratizarea îvăţământului, impunând principii de gratuitate, restabilirea limbii române în şcoli, fixarea gradelor de învăţământ ş.a. aplicate cu ajutor dat unei şcoli din fiecare ocol, aici intrând şi şcoala din Bogdana. Ei, şi de aici încep poveştile cu şcoli şi oamenii care sfinţesc locul, învăţătorii, cei care doar prin tinereţea lor au reuşit să treacă peste obstacole grele de ordin material şi moral. Şi aşa cum spune autorul “singurul câştig al acestei lupte sunt aliaţii şcolii, sătenii, obştea care-l va sprijini… este poziţia câştigată în conştiinţa sătenilor care-şi trimit copiii “de la două poşte” la şcoală, înţelegând rostul instituţiei şi binefacerile ei …”
În capitolul 2 personajul principal al poveştii este domnitorul Al. I. Cuza şi a sa Lege a instrucţiunii publice de la 25 nov. 1864, care a fixat direcţii de dezvoltare a şcolii româneşti şi principiile de funcţionare care au dus la schimbarea atitudinii faţă de şcoală, chiar prin glasul domnitorului: “eu ţin că fiecare locuitor să ştie în curând a scrie şi citi”. Legea a impus obligativitate învăţământului de 4 clase, responsabilizând şi părinţii prin impunerea de penalităţi.
O poveste despre un “părinte”, aşa cum spune autorul “care, dorind să-şi scoată copilul în lume , îi croieşte haine noi. Prevăzător, ca orice părinte nevoiaş care ştie că la această vârstă copiii cresc repede, le croieşte mult mai mari urmând ca timpul să împlinească trupul tânăr şi hainele să vină bine”.
În capitolul 3, Învăţământul oneştean 1864-1896, personajul principal este învăţătorul. Cu dovezi desprinse din statistici şi arhivele şcolilor şi documente întocmite de inspectorii şcolari, este adusă în atenţie condiţia precară în care îşi desfăşoară activitatea acesta. Un exemplu în acest sens este chiar şcoala din Oneşti: “casă proprie de şcoală nu se află, localul unde se află este comod dar neîngrijit de primărie, şcoala suferă de toate cele necesare. Învăţătorul are silinţa şi aplicaţiune pentru şcoală.”
Povestea continuă cu învăţătoarele Şendrea, cele care au predat la prima şcoală de fete din Oneşti (1870), cu plecări sonore şi sosiri timide ale “copilelor” învăţătoare de 14 ani, cu un compromis făcut ogorului de către dascălii forţaţi de realităţile acelor vremuri : prezenţa elevilor şi la şcoală şi la muncă, precum şi cu pensionarea primului învăţător sătesc din judeţ, Anton Andoniu.
Evoluţia şcolii este lentă, doar 6,77% din populaţia oneşteană ştiind carte la sfârşitul anului 1896, aşa încât perioada de organizare a şcolii româneşti povestită în capitolul 4 , adică perioada între anii 1896-1918, aduce o efervescenţă prielnică acţiunilor de imbunătăţire a calităţii învaţământului prin interesul societăţii de a avea oameni cu carte. Această perioadă a fost modelată de către nume emblematice ale istoriei culturii şi şcolii româneşti: Spiru Haret, care a impus o “epocă Haret” de 20 de ani, Petru Poni prin intermediul căruia s-a impus în 1896 “Legea asupra învăţământului primar şi normal primar”, prin care se impunea obligativitatea şcolarizării între 7-14 ani, înfiinţarea de grădiniţe în mediul rural, înfiinţarea Casei Şcoalei cu rol în administrarea clădirilor şi înzestrarea lor cu material didactic.
Povestea din capitolul 5 surprinde un alt fel de învăţător, cel care trece din categoria funcţionarului obidit la cel de persoană stimată şi netrecută cu vederea, precum detaşarea învăţătoarei Ana Codreanu din Cleja la Oneşti, menţionată în presa locală astfel:
“aflăm că la Oneşti a venit de câteva luni o gentilă invăţătoare…”
Capitolul este presărat cu extrase din arhiva vremii şi cu fotografii- document în care sunt prezentate, pe lângă imagini cu clădirile şcolilor, cele de grup cu elevii şi profesorii lor.
La sfârşitul acestei etape şcoala face parte din peisajul oneştean , cu bune şi cu rele, dar mai ales este o realitate care a schimbat mentalităţi.
O poveste tristă se desprinde din capitolul 6 în care este creionată o perioadă grea pentru învăţământul românesc (1918-1948), perioada celor doua războaie mondiale.
Este perioada în care şcoală oneşteană trece şi ea prin momente de agonie şi extaz: agonia razboiului care a mutilat şcoli şi oameni, extazul Reîntregirii neamului şi a emiterii Constituţiei din 1923, de referinţă, care a reafirmat răspicat principiul democratic al accesului neîngrădit la învăăământul de stat.
Aici îşi găseşte loc povestea şcolii din Borzeşti, intrată “în rândul lumii”, “spre a putea fi şi satul nostru la înălţimea satelor care aveau şcoli de mai mult timp, spre un viitor mai bun pentru copii”.
Acest capitol este însoţit de numeroase dovezi în imagini înfăţisând învăţătorii şcolilor evidenţiate, clădirea Şcolii din Borzeşti şi o şcoală, intrată în memoria mea afectivă deoarece reprezintă un areal oneştean de care soţul meu este foarte mândru, Şcoala Peste Vale- a doua şcoală din Oneşti.
Povestea din acest capitol este cu atât mai interesantă cu cât întâlnim un rege şi mai ales o regină, mult iubită, Regina Maria, prezentă şi pe frontul războiului din zonă dar şi la serbările tradiţionale şcolare.
Şi nu putea să lipsească din poveste evenimentul întemeierii Societaţii Culturale “Cosânzeana”, în 1928, cea care va sta la baza înfiinţării bibliotecii publice oneştene.
Din nefericire, povestea şcolii oneştene între 1948-1958 este o poveste ce cuprinde momente dramatice, poate singura pe care nu ne place să o povestim, deoarece acum se anulează reformele în domeniul educaţiei şi se introduc legi care obligă ca învăţămantul în integralitatea să fie de stat, unificat, mixt, laicizat şi rusificat.
Patriotismul exacerbat, internaţionalismul proletar şi propaganda socialistă sunt la putere.
Am putea spune că povestea se termină trist, Oneştiul fiind „la o răscruce de vremi”, dar fiind mai ales la o răscruce de drumuri, în capitolul 8 se evidenţiază că prin construirea Grupului Industrial Borzeşti, în Oneşti, se produce o schimbare radicală în bine, ca din poveste, prin prezenţa masivă ca într-un creuzet a unei populaţii venită din toate colţurile ţării să lucreze pe platforma industrială. Au venit cu speranţe şi vise tineri într-un oraş tânăr, aducând cu ei un bagaj cultural divers.
Tinereţea lor a impulsionat şi destins atmosfera acelor vremuri, creionând un loc cu o atmosferă culturală specială, numit oraşul ONEŞTI în care şcoala a avut un rol principal.
Povestea din carte se opreşte în anul 1958 dar nu se sfârşeşte. Povestitorul mai are multe de spus.
Şi pentru că situaţia în care se află şcoala românească precum şi condiţia dascălului se desprind a fi repetitive, putem să-l cităm, aşa cum face şi dl profesor în carte, pe Eminescu, unul dintre cei mai lucizi critici ai vremurilor sale, atât de actuale:
“şcoala va fi bună când darea va fi mică, subprefecţii oameni care să ştie administraţie, învăţătorii- pedagogi; pe scurt când va fi şcoala-şcoală, statul-stat şi omul-om.”
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Acesta este autorul, aceasta este cartea şi aceştia suntem, noi, cei care trebuie să-i înveţe pe tineri să-şi iubească trecutul, valorile şi cărţile.
Să ne ajutăm reciproc, trimiteţi-i la bibliotecă!
Aici noi, bibliotecarii, ştim ce avem de făcut, îi aşteptăm cu braţele deschise pentru a le arăta că în casa cărţii se pot simţi ca în refugiul de acasă.
Doina Lili BĂLCĂNAŞU -bibliotecar
În expunerea foto ne-am ajutat de cateva imagini surprinse de către Ştefan NEAGU căruia îi mulţumim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu