Articol preluat din ziarul Ora 25 ,
30 noiembrie 2013
Povestea Bibliotecii oneștene și a Oneștiului, spusă de
profesorul
Mihai Ciobotaru
Una din cele mai importante instituții de cultură din municipiul
Onești, Biblioteca Municipală „Radu Rosetti”, are o poveste frumoasă cu un
final și mai frumos.
După grele încercări și spații prea mici pentru numărul mare de
cărți, acum, biblioteca se află într-un spațiu mare și modern unde cărțile
încap în voie. Povestea începuturilor culturale la Onești am aflat-o de la
profesorul Mihai Ciobotaru (foto), cel care a avut ideea construirii acesteia
și a fost mulți ani directorul instituției.
De la începuturi grele, la un sediu mare și modern
„Ideea construirii unui nou sediu al bibliotecii este veche. Am avut prin
anul 1975 aprobare să construim la Onești o bibliotecă în viitorul sediu
politic administrativ. Prin față urma să se intre în sediul administrativ și
prin spate la Biblioteca Municipală. Se făcuse un proiect pentru așa ceva,
pentru că se aprobase atunci în Consiliul de Stat, numai că după întocmirea
machetei și a proiectului, după ce s-a ajuns la București, nu s-a mai putut
construi pentru că n-avea ce căuta bibliotecă în spatele sediului politic
administrativ. Și atunci a căzut acest proiect. Dar ideea exista. După 1989
când m-am gândit că este posibil să construim o bibliotecă la Onești, am
început să facem demersurile.
Am întocmit o temă de cercetare, una modestă
și când am ajuns la București, la Ministerul Lucrărilor Publice, o doamnă
arhitect, care trebuia să se ocupe de aprobarea acestor lucrări, când a văzut
cât era de mică, mi-a spus: „dar ce faceți domnule Ciobotaru la Onești? Ce-i cu
biblioteca asta așa mică? Dar nu sunt bani, doamnă, i-am spus. Avem numai 500
de milioane. Nu se poate, bani sunt, mi-a spus” și am venit înapoi să facem o
temă de proiectare așa cum am vrut. Am făcut o temă de proiectare care să
cuprindă cam 2500 mp, așa cât are acum biblioteca. Și iată, cu asta am început.
De la Biblioteca Municipală Gheorghe Gheorghiu-Dej, la primarul
Constantin Uzum și primul Consiliu Local de după 1989
„Tema de proiectare trebuia aprobată în Consiliul Local. Era primul
Consiliu Local după 1989, iar primar era ing. Constantin Uzum. La început,
membrii Consiliului nu au fost de acord ca să construim biblioteca. Ei vroiau
sediu politic. Am chemat câțiva consilieri, care nu au fost de acord și le-am
arătat vechea bibliotecă, cum erau cărțile depozitate prin băi. Oamenii s-au
convins și în a doua întâlnire din Consiliul Local au fost de acord. Acesta a
fost primul pas foarte serios spre construirea acestui edificiu. Ceea ce am
vrut neapărat să aibă, pentru că o bibliotecă are funcționalitatea ei, a fost o
galerie de artă, o aulă cu cel puțin 240 de locuri și o sală de muzică, pe care
le avem. Înainte de acest sediu, biblioteca nu avea decât o suprafață de 220 mp
si era în nouă apartamente; enorm de puțin, iar Biblioteca funcționa atunci cu
13 salariați.
A trecut prin multe momente grele, pentru că
la un moment dat a fost desființată printr-un decret. Adică, pur și simplu,
atunci Biblioteca Municipală Gheorghe Gheorghiu-Dej, cum se numea, a fost
desființată. Am stat doi ani ca filială a Bibliotecii Județene Bacău. Primeam
salarii de la Bacău, primeam cărți pentru completarea colecțiilor tot de la
Bacău, adică nu aveam nici un fel de autonomie. După doi ani am reușit să
revenim la vechiul statut.
Ca să îi
convingem că avem nevoie de un sediu nou, trebuia să avem un număr foarte mare
de publicații. Și aveam. Mai mult, am înființat un post de legător și toate
cărțile deteriorate erau introduse iar în circulație. Am înființat și o
filială, iar pentru că nu aveam un spațiu, am înființat-o într-o uscătorie,
unde nu au intrat decât trei rafturi de cărți...De acolo am început să cerem
extinderea spațiului și iată, că acum, filiala bibliotecii este foarte bine
dotată. Sunt începuturile activității unei instituții de referință în viața
culturală a orașului.
Acum pot fi și eu mândru și oneștenii că
sediul arată, așa cum este el acum. Este foarte bine dotat, publicul este atras
de spațiul elegant, cu tot ce are el pentru nevoile cititorului. Și apoi
personalul, care s-a dezvoltat în timp, foarte bine pregătit și mai ales
amabil” a povestit prof. Mihai Ciobotaru.
Un Onești ce promitea la
mijloc de secol, cu o istorie culturală bogată ce a debutat la începutul
secolului
Profesorul Mihai Ciobotaru și-a adus aminte
cum a venit la Onești și, pasionat de istoria și cultura acestuia, a descoperit
un Onești - la mijloc de secol, cu o activitate culturală bogată.
Acesta povestește că „în 1962 am venit în Onești, în 1954 am terminat
facultatea și am fost repartizat la Bârlad ca inspector școlar. După aceea am
mai fost repartizat la Galați, Tecuci, Focșani, de unde am și venit la Onești,
pentru că pe atunci la Focșani nu erau spații de locuit.
Am fost directorul Casei de Cultură orășenești până în 1968, când a fost
demolată. A fost demolată sub ochii mei. Mă durea, era o construcție foarte
frumoasă și deja începuse să aibă activități cunoscute în oraș, pentru că
apăruse teatrul popular cu spectacole. În tot timpul ăsta, eu nu am pierdut
legătura cu biblioteca.
După demolarea Casei de Cultură am fost
angajat ca inspector la Comitetul Județean de Cultură și Artă și mă ocupam de
zona Onești. Și din acel moment am început să mă ocup de istoria Oneștiului.
Aflasem că existase aici, în Onești, o Societate Culturală Cosânzeana.
Documente nu erau și atunci am început să caut. Așa am descoperit la un
profesor bătrân, ieșit la pensie o parte din fondul Societății Culturale.
Societatea, în timpul războiului, a fost evacuată și mutată în Ardeal, dar
profesorul respectiv a reținut vreo 36 de volume. Pe acele volume se afla
ștampila Societății și anul 1928. Am mai descoperit că în 1917, la Onești, s-a
construit primul teatru sătesc din România, un teatru care s-a construit pe
timpul războiului, cu ajutorul unui arhitect care era ofițer și a soldaților.
Tot la Onești, s-a elaborat și Statutul Caselor Naționale. A apărut și în
presa vremilor că la Bogdănești, la câțiva kilometri de Onești, doi învățători,
prin 1850-1860, au întocmit un statut al bibliotecilor publice sătești.
Concluzia mea a fost că în zona asta <<se fierbea>> cultură.
Deci cum pot să spună unii că Oneștiul era un sat, cu mult colb și
analfabeți, când iată ce se întâmpla. Oneștiul de atunci era un târg, avea el
niște începuturi de urbanizare, este adevărat foarte firave, pentru că avea
trotuare, avea iluminat public, exista gară, judecătorie, poștă, adică nu putem
spune că Oneștiul era nimic la început de secol.”
Povestea
numelui Bibliotecii oneștene
„Biblioteca se
numea atunci Gheorghe Gheorghiu-Dej și am început să mă gândesc la un nume.
M-am gândit ce ar fi dacă îi dăm numele pedagogului Grigore Tăbăcaru. După
aceia m-am gândit că ar putea fi și Bacovia și m-am mai gândit la Alecsandri, mai
ales că fiica poetului avea o moșie la Borzești. M-am dus la Bacău să vorbesc
despre nume, să mă consult și cei de acolo mi-au spus că numai în Bacău sunt
vreo patru instituții care poartă numele Bacovia și să găsesc altceva din zonă.
Am căutat prin enciclopedii nume de personalități din zonă, așa am găsit
familia Rosetti și am ajuns la numele Radu Rosetti”, își amintește profesorul
Mihai Ciobotaru.
Aceasta este o filă din povestea bibliotecii
și câteva frânturi dintr-un Onești îndepărtat acum. Este important să cunoaștem
istoria locurilor în care trăim, pentru că exact aceste povești le dau un
farmec și o valoare aparte.
Otilia PINTILIOAIE
