Corect pe româneşte

Auditoriu şi audienţă

Utilizarea, după „ureche” a unui neologism în locul altuia, ne poate „ajuta” sa traim o situaţie jenanta in fata unui interlocutor. De pildă, exprimarea, „Stimată audienţă, stimaţi invitaţi, în numele conducerii Ministerului Educaţiei şi Cercetării...”(corect: „ Stimat auditoriu stimaţi invitaţi, în numele conducerii Ministerului Educaţiei şi Cercetării...”). Confuzia formală a celor două cuvinte este evidentă: audienţă înseamnă o „întrevedere acordată unui solicitator de către o persoană care deţine o funcţie de răspundere”, „interes, mare atenţie” iar auditoriu, „totalitatea auditorilor; asistenţă”. Aşadar, atenţie la exprimare şi cuvintele ei!

(Rădulescu, Ilie-Ştefan „Erori flagrante de exprimare: radiografie critică a limbajului cotidian”, Bucureşti: Editura Niculescu, 2007)

Până la o nouă întâlnire... vă salut corect pe româneşte!

Diana Manea, bibliotecar-arhivist

Corect pe româneşte

 Să fii virtuos sau virtuoz?

Unii vorbitori, din grabă, neatenţie sau necunoaştere, folosesc în mod eronat adjectivul „virtuos” în loc de „virtuoz” şi viceversa. De pildă, „Solistul a dovedit, prin înalta sa măiestrie, că este un virtuos.” (corect: „...că este un virtuoz”). Paronimele virtuos – virtuoz pot fi corect folosite dacă vom şti că: virtuos este omul „care respectă şi realizează în mod consecvent dezideratele etice”, „înzestrat cu multe virtuţi, cinstit, curat, cast”, iar virtuoz, cel „care stăpâneşte în mod desăvârşit tehnica unui instrument muzical”, „cel care are talente deosebite într-o artă oarecare”.

(Rădulescu, Ilie-Ştefan „Erori flagrante de exprimare: radiografie critică a limbajului cotidian”, Bucureşti: Editura Niculescu, 2007)

Până la o nouă întâlnire... vă salut corect pe româneşte!

Fiţi virtuoşi şi de ce nu, şi virtuozi!

Diana Manea, bibliotecar-arhivist

Corect pe româneşte

A oferi sau a conferi ?

Dacă avem impresia, măcar pentru o clipă, că suntem mai interesanţi întrebuinţând verbul a conferi în locul lui a oferi, să ştiţi că ne înşelăm. În acest caz avem de-a face cu o confuzie „paronimică”. De exemplu, avem următoarele afirmaţii: „Această disciplină, limbă şi literatură maternă, nu le conferă drepturi speciale candidaţilor la examen” (corect: „nu le oferă drepturi speciale”), sau „...de la L'Oreal Paris, o cremă superhidratantă a cărei fineţe îţi conferă un ten luminos” (corect: „a cărei fineţe îţi oferă un ten luminos”). Cele două verbe au sensuri total diferite: a conferi înseamnă fie „a acorda un titlu, un grad, o decoraţie”, fie (rar)”a discuta împreună cu cineva o chestiune, a se întreţine cu cineva”, iar a oferi „a propune cuiva (în semn de atenţie, de bună voinţă etc.) să primească un lucru necerut, a da în dar, a pune la dispoziţia cuiva”, fie „a înfăţişa, a arăta, a etala, a prezenta ceva”.

Aşadar, dacă vrem să fim eleganţi şi corecţi în exprimare, să reţinem că verbul a conferi este specific limbajului protocolar, diplomatic şi nu poate fi folosit în locul lui a oferi.

(Rădulescu, Ilie-Ştefan „Erori flagrante de exprimare: radiografie critică a limbajului cotidian”, Bucureşti: Editura Niculescu, 2007)

Până la o nouă întâlnire...vă salut, corect pe româneşte!

Diana Manea, bibliotecar-arhivist

Corect pe româneşte

Tentă şi Tendinţă

Unii vorbitori înlocuiesc substantivul „tendinţă”, mai uzual, cu mai rarul „tentă”: „Faţă de mine a avut, ca atitudine, o tentă mai puţin agresivă (corect „a avut, ca atitudine, o tendinţă mai puţin agresivă), fără să se conştientizeze faptul că tentă este un termen de specialitate având sensul de „amestec de tuş (sau de culoare) cu apă, terebentină etc., folosit pentru a reda nuanţa de culoare dorită: nuanţă a unei culori”, iar tendinţă, „dispoziţia firească pentru ceva, înclinare, năzuinţă; pasiune, acţiune conştientă spre un scop determinat”.

(Rădulescu, Ilie-Ştefan „Erori flagrante de exprimare: radiografie critică a limbajului cotidian”, Bucureşti: Editura Niculescu, 2007)

Până la o nouă întâlnire...vă salut, corect pe româneşte!

Diana Manea, bibliotecar-arhivist

Corect pe româneşte

Alternativă, soluţie şi dilemă

De foarte multe ori se aud formulări, de tipul: „Aici e vorba de două alternative: ori un război scurt, rapid, ori un război lung” (corect: „Aici este vorba de două soluţii: ori..., ori...”), „Erau trei alternative: retragerea trupelor româneşti din Irak, cedarea a 20 de soldaţi din aceste trupe sau plata a patru milioane de dolari pentru răscumpărarea celor trei jurnalişti” (corect „Erau trei soluţii...”).

Eroarea de exprimare porneşte de la necunoaşterea definiţiei, exacte, a cuvântului alternativă, şi anume „posibilitatea de a alege între două soluţii, între două situaţii care se exclud”, deci este greşit şi când spunem: „N-am avut o altă alternativă la guvernare”(corect: „..o altă soluţie/cale de urmat la guvernare”).

În enunţul: „În faţa dumneavoastră se află două dileme: ori să se ia calea lui Hristos, ori cea care ne duce în ghearele celui rău”, eroarea constă în formulare (corectă fiind: „În faţa dumneavoastră se află o alternativă: ori...,ori...”), căci dilema reprezintă – spre deosebire de alternativă - o situaţie cu două ieşiri, ambele nefavorabile” !

Neliterară este şi exprimarea: „Mă aflu într-o mare dilemă”, în care dilema este înţeleasă, greşit, în două feluri: fie cu sensul de „încurcătură”, în general, fie că subiectul se găseşte într-o încurcătură din care obligatoriu trebuie să iasă, alegând între două soluţii, ambele neplăcute.”

Iar pentru mine, cea mai bună soluţie, până la o nouă întâlnire, este să vă salut corect pe româneşte!

Diana Diţu, bibliotecar-arhivist

(Rădulescu, Ilie-Ştefan „Erori flagrante de exprimare: radiografie critică a limbajului cotidian”, Bucureşti: Editura Niculescu, 2007)

Corect pe româneşte

ALTERCAŢIE

Multor oameni li se pare mai elegant neologicul altercaţie pe care îl folosesc însă deseori greşit:

„Mai multe persoane au fost reţinute, ieri, în urma altercaţiei [încăierare şi vătămare corporală] care a a vut loc, cu o zi în urmă, în cartierul Ferentari din Bucureşti, între membri ai clanului Stoacă şi cei ai unei alte familii”,

„Altercaţia – după ce victima a fost împunsă cu cuţitul şi băgată în spital – a luat sfârşit”.

Din enunţurile de mai sus, reiese că autorii acestora confundă cuvântul altercaţie fie cu „bătaia”, cu „molestarea fizică” (în primul caz), fie cu „ceartă” însoţită de agresiuni fizice (în ultimul caz). În realitate, prin altercaţie se înţelege, doar un „schimb violent de cuvinte între două sau mai multe persoane”.

(Rădulescu, Ilie-Ştefan „Erori flagrante de exprimare: radiografie critică a limbajului cotidian”, Bucureşti: Editura Niculescu, 2007)

Până la o nouă întâlnire, vă doresc clipe frumoase, fără altercaţii şi vă salut, corect pe româneşte!

Diana Diţu, bibliotecar-arhivist

Confuzii lexicale

Fortuit şi Forţat

O confuzie paronimică izbitoare are loc între fortuit şi forţat în enunţuri de felul:

„Copil, înghiţeam cu regularitate, în mod fortuit - deşi nu-mi plăcea – untură de peşte”,

„De câte ori mă critica, pe nedrept, în şedinţă, eram fortuit să ripostez”.

Din cauza asemănării formale, fortuit (care înseamnă „venit pe neaşteptate, neprevăzut, întâmplător, inopinat”) îl înlocuieşte, greşit, pe forţat („făcut, impus prin forţă, printr-un efort deosebit; silit, nefiresc, nenatural).

Cu părere de rău, un eveniment fortuit, mă forţează să mă opresc aici şi ...până la o nouă întâlnire ... vă salut, corect pe româneşte!

Diana Diţu, bibliotecar-arhivist

(Rădulescu, Ilie-Ştefan „Erori flagrante de exprimare: radiografie critică a limbajului cotidian”, Bucureşti: Editura Niculescu, 2007)

CORECT PE ROMÂNEŞTE!

Confuzii lexicale

Din seria „confuzii lexicale”, vă aduc în atenţie doi termeni „alunecoşi”: informal şi informaţional.

Utilizarea, mai ales în ultimii ani, în limbajul diplomatic, a englezescului informal a dat „impresia” că, datorită asemănării cu informaţional, poate fi confundat cu acesta din urmă, crezându-le „sinonime”, ceea ce e fals.

Într-o formulare ca: „Adrian Iorgulescu a declarat ieri că vor fi discuţii pur informale şi protocolare”, „discuţiile” nu puteau fi „informale”, ci „informaţionale”, din cauză că informal înseamnă „neoficial, neprotocolar, familiar”!; la fel, pare puţin probabil ca în ştirea că „La Strasbourg, a vut loc o sesiune cu caracter informal al Consiliului Europei, în legătură cu cooperarea cu Rusia şi dosarul cecen”, „sesiunea” respectivă să fi avut un caracter neoficial !

Aşadar, să reţinem!

informal adj. = (englezism) neoficial, neprotocolar, familiar

informaţional adj. = care conţine sau care furnizează informaţii

(Rădulescu, Ilie-Ştefan „Erori flagrante de exprimare: radiografie critică a limbajului cotidian”, Bucureşti: Editura Niculescu, 2007)

Până la o nouă întâlnire... vă salut, corect pe româneşte !

Diana Diţu, bibliotecar-arhivist

Corect pe româneşte

(False) cacofonii evitate prin intercalări aberante

Un fenomen îngrijorător îl reprezintă alăturarea lui şi în gruparea ca şi (admisă de normă, ca locuţiune prepoziţională, în structura unui complement circumstanţial de mod comparativ de egalitate: „Ca şi tine de interesat, de exemplu), folosită de numeroşi vorbitori în locul prepoziţiei ca, în cazul evitării unei cacofonii: „Ce aţi putea face ca şi candidat la funcţia de primar?” (corect: „Ce aţi putea face în calitate de candidat...”, ca...candidat” putând să fie evitată nu prin intercalarea conjuncţiei şi, ci prin aceea a unor sinonime ale prepoziţiei ca (în calitate de, fiind, drept, decât), aşa cum se poate vedea în exemplele următoare: „Ca şi cetăţean, am avut nevoie de informaţii publice în cadrul sectorului 1” (corect: Fiind cetăţean, am avut nevoie de informaţii”, „Cele cinci accidente au avut ca şi cauză poleiul ce se află pe şosele”(corect: Cele cinci accidente au avut drept cauză poleiul”) etc.

Cât de ridicol sună astfel de asocieri cu şi parazitar se observă în următoarele sintagme - spicuite din diverse contexte -, multe dintre cacofonii fiind mai puţin aberante cu conjuncţia sus-amintită: ca (şi) cadou, ca (şi) cauze, ca (şi) curiozitate, ca (şi) concluzii, ca (şi) casnică, ca (şi) cântăreţi etc.

Răspândirea clişeului ca şi pentru evitarea unor cacofonii a făcut să genereze, luând o amploare incredibilă, sindromul anticipării unei false cacofonii: ştiindu-se că, de cele mai multe ori, la „intersecţia” a două cuvinte cacofonice, primul este (sau se termină în) ca, utilizatorii introduc, după el, conjuncţia şi, deşi aceasta nu se justifică, pentru că al doilea nu începe cu o silabă „cacofonică”, aşa cum se vede în exemplele următoare: „În turism, ca şi angajat, impactul va fi spectaculos” (corect: „În turism, ca angajat, impactul...”, „Diabetul zaharat este o boală complexă ca şi evoluţie” (corect: Diabetul zaharat este o boală complexă ca evoluţie) etc.

Dacă intercalarea, parazită, a conjuncţiei şi între două cuvinte presupus cacofonice, este contraindicată, cu atât mai mult devine ridicolă introducerea – îndeosebi în exprimarea orală – a virgulei (pronunţată literal); ştiut fiind ca un semn „grafic”, el se întrebuinţează exclusiv în scris (unde prezenţa virgulei este marcată, verbal, doar printr-o pauză mică - precedată de o uşoară ridicare sau coborâre a tonului). Constatăm că, oameni chiar cu pretenţii culturale superioare doresc să „epateze”, vorbind „literar”, prin „inserţia” cuvântului „virgulă” între termenii vecini dizarmonici, în loc să prevină eventuala cacofonie fie printr-o pauză „strategică” de atenuare, fie prin intercalarea unei vocabule sau a unei expresii cu caracter modal, incidente. În felul acesta, exprimările următoare n-ar mai deveni penibile: „Şi încă [virgulă] cu cine!”, „Se spune că [virgulă] cu acest prilej se va pune accentul pe justiţie...”

(Rădulescu, Ilie-Ştefan „Erori flagrante de exprimare: radiografie critică a limbajului cotidian”, Bucureşti: Editura Niculescu, 2007

Până la o nouă întâlnire... vă salut, corect pe româneşte!

Diana Diţu, bibliotecar-arhivist

Corect pe româneşte

Numerale

Cum scriem numeralele? Într-un cuvânt sau în cuvinte separate?

365 = treisuteşaizecişicinci sau trei sute şaizeci şi cinci

Cu siguranţă aţi completat un formular prin care doreaţi să depuneţi o sumă de bani la o instituţie bancară şi s-a întâmplat să vi se atragă atenţia asupra modului în care trebuie să scrieţi în litere cuantumul sumei depuse. Dar cum trebuie să scriem în orice altă împrejurare un numeral, ne învaţă... DOOM-ul (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române).

Numeralele compuse se scriu într-un cuvânt sau în cuvinte separate.

Se scriu într-un cuvânt numeralele cu un grad avansat de sudură:

1. cardinale propriu-zise: seriile formate cu spre (unsprezece...) şi unele serii formate prin alăturare: douăzeci...;
2. colective şi distributive: amândoi şi seriile câteşitrei, tustrei...;
3. ordinale: dintâi, întâiaşi, seriile al unsprezecelea..., al douăzecilea...;

Se scriu în cuvinte separate unele serii de numerale mai puţin sudate (unele considerate şi locuţiuni):

1. adverbiale: seriile (câte) o dată „nu de mai multe ori” (care răspunde la întrebarea de câte ori?: numai o dată în viaţă, o dată pentru totdeauna), de (câte) două ori; întâia(şi)/prima dată/oară, a doua oară...;
2. cardinale: seriile douăzeci şi unu...; o sută, două sute...; o mie, două mii, douăzeci de mii...; un milion...; o sută unu...; o mie unu... etc.
3. colective şi distributive (considerate şi locuţiuni): seriile câte unu..., toţi trei...;
4. fracţionare (cu comportament de substantive): seriile o doime, două treimi etc.;
5. ordinale corespunzătoare celor cardinale din seriile de mai sus: al douăzeci şi unulea...; al o sutălea, al două sutelea...; al (o) mielea...; al (un) milionulea...; al o sută unulea...; al o mie unulea; al douăzeci miilea...; (cel) din urmă (considerat şi locuţiune).

Aşadar, scrierea continuă a numeralelor cardinale, care se cere uneori în stilul administrativ, constituie o excepţie!

Până la o nouă întâlnire...vă salut, corect pe româneşte!

Bibliografie - DOOM: Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limii române, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2005

Diana Diţu, bibliotecar-arhivist

Corect pe româneşte!

Clişeu lexical

„NE CONFRUNTĂM CU...” = „AVEM...”, „ÎNTÂMPINĂM...”

Iată un clişeu verbal supărător prin întrebuinţarea lui în exces, clişeu ce se caracterizează prin abateri de ordin semantic, ca înţeles.

Verbul a confrunta se foloseşte cu precădere în limbajul juridic, în justiţie, când pârâtul şi reclamantul sunt interogaţi în acelaşi timp, verbul sus-amintit având sensul de „a pune faţă în faţă două sau mai multe persoane pentru a verifica adevărul spuselor lor” sau „a pune faţă în faţă obiecte, opere, fenomene etc.pentru a le verifica sau compara”. Fiind un verb activ şi tranzitiv, acţiunea lui se răsfrânge, firesc, asupra unui obiect direct, ca în exemplele următoare: „Intrând în birou confruntă ceasul cu pendulul din perete”; „Pentru a stabili valabilitatea duplicatului, vom confrunta copia cu originalul”.

În contrast cu formele exemplificate mai înainte, se întâlnesc, mai ales în declaraţii şi interviuri, exprimări de felul: „Cu ce greutăţi vă mai confruntaţi, domnule director ?”; „Am amintit câteva probleme economico-financiare cu care suntem confruntaţi”, exprimări în care predomină formele reflexive.Utilizarea stereotipă, ca un fel de „paspartu”, a verbului „a (se)confrunta”, pentru alte conţinuturi lexicale decât cele proprii, face un imens deserviciu atât celor care îl întrebuinţează, cât şi, implicit limbii române literare. Propoziţiile de mai sus ar fi fost într-adevăr corecte dacă autorii lor ar fi folosit înseşi verbele pe care au tins să le înlocuiască: „Ce greutăţi întâmpinaţi domnule director? (nu „Cu ce greutăţi vă mai confruntaţi...”); „Am amintit câteva probleme economico-financiare pe care le avem de rezolvat.” (nu „...cu care suntem confruntaţi”).

( Rădulescu, Ilie Ştefan " Vorbiţi şi scrieţi corect: erori frecvente în limbajul cotidian" Bucureşti: Teora, 2006)

Până la o nouă întâlnire...vă salut, corect pe româneşte!

Diana Diţu, bibliotecar-arhivist

Corect pe româneşte

Confuzii semantice (şi formale)

„Serviţi (la masă)” = „Luaţi să mâncaţi” sau „Daţi altora...” ?

O reputată lingvistă, Valeria Guţu Romalo, semnala – cu peste un sfert de secol în urmă – un fenomen extrem de supărător şi cu mare răspândire în limba actuală: întrebuinţarea greşită a verbului a servi cu sensul a mânca (a lua masa), folosindu-se formule ca „Mai serviţi” (în loc de „Mai luaţi”, „Mâncaţi”); „Ce doriţi să serviţi la micul dejun ?” (în loc de „Ce doriţi să mâncaţi...?”); „Să mergem să servim masa” (în loc de „Să mergem să mâncăm”); „De ce nu mai serviţi puţină friptură?” (în loc de „De ce nu mai luaţi...?) etc.

Faptul că asemenea construcţii incorecte se aud la tot pasul are, desigur, circumstanţe atenuante. Este bine totuşi să consultăm un dicţionar explicativ pentru a afla distincţia dintre cele două forme ale aceluiaşi verb: activă (a servi) şi reflexivă (a se servi). Iată câteva formulări greşite: „După lucrări parlamentarii au plecat să servească masa”; „Ne apropiem de cei care au servit masa, întrebându-i...”; „...timp în care elevii pot servi masa la cantina şcolii”; „Azi dimineaţă, I. I. a servit micul dejun”; „R. S. Şi G. P. au servit (...)masa împreună”etc. În ce constă deosebirea dintre cele două forme verbale amintite?

• A servi înseamnă nu numai a îndeplini anumite funcţii, însărcinări, datorii faţă de cineva”, „a fi de folos cuiva, a sluji pe cineva, a executa o comandă”, „a pune mingea sau cărţile în joc”, „a oferi cumpărătorilor cele cerute”, ci şi „a pune, a aduce la masă mâncare, băutură etc., a prezenta cuiva o mâncare ca să ia dintr-însa, a trata pe cineva cu ceva, a da să mănânce”;
• A se servi înseamnă nu numai „a se folosi, a face uz de...”, ci şi „a lua să mănânce sau bea”.

În consecinţă, are perfectă dreptate lingvista sus-amintită când afirmă că e justificat să spunem „(Nu vă deranjaţi) am să mă servesc singur” (cu sensul „Am să-mi iau singur de mâncare”) sau, adăugăm noi, „Serveşte-te”, adică „Ia să mănânci”, „Mănâncă”, ori „Serviţi-vă”, adică „Luaţi să mâncaţi”, dar nu e justificată formularea greşită „(Să mergem) să servim masa”, pentru că înseamnă „(Să mergem) să le servim altora masa”, „Să le dăm altora să mănânce”, şi nu să mâncăm noi”, toate accepţiile verbului a servi vizând „pe cineva din afara subiectului”. Confuzia dintre verbele a servi şi a mânca se pare că are la origine „cultismul”: „pentru a evita trivialul a mânca, banalul a lua masa, se recurge la a servi – neologism, onorabil când e folosit corect, supărător însă când întrebuinţarea lui nu respectă restricţiile impuse de conţinutul său semantic, „efectul de eleganţă” eşuând căci, greşită, „construcţia are o rezonanţă periferică, de incultură”.

( Rădulescu, Ilie Ştefan " Vorbiţi şi scrieţi corect: erori frecvente în limbajul cotidian" Bucureşti: Teora, 2006)

Până la o nouă întâlnire...vă salut, corect pe româneşte!

Diana Diţu, bibliotecar-arhivist

Corect pe româneşte

Inadvertenţe topice

Numeroase anunţuri oferă exemple de acord semantic greşit al adjectivului „decomandat” (corect: „decomandate”) cu alt determinant substantival decât cel normal, impus de normele limbii noastre literare, aşa cum se poate observa mai jos, în enunţurile spicuite din presă:

• „Vând apartament 2 camere, decomandat, parter, zona...” (corect: Vând apartament 2 camere decomandate, parter...”);
• „Vând apartament 2 camere, parter, decomandat. Relaţii în...” (corect „Vând apartament 2 camere decomandate, parter. Relaţii în...”);
• „Vând apartament 2 camere, str. Progresul, et. 2, decomandat, zona...” (corect: Vând apartament 2 camere decomandate, parter...”); etc.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, adjectivul „decomandat” se foloseşte exclusiv la plural în sintagma „camere decomandate” = camere în care se poate intra fără a trece din una în cealaltă, camere cu intrări separate.

( Rădulescu, Ilie Ştefan " Vorbiţi şi scrieţi corect: erori frecvente în limbajul cotidian" Bucureşti: Teora, 2006)

Până la o nouă întâlnire...vă salut, corect pe româneşte!

Diana Diţu, bibliotecar-arhivist

Corect pe româneşte

 Verbe „imperative” cu caracter nepoliticos

ÎMPINGE UŞA sau ÎMPINGEŢI...?

Nu este obiectul articolului de faţă să dea lecţii de bună purtare. Dar oriunde ne-am afla, bunele maniere sunt obligatorii, ele fiind „cartea de vizită” a oricărei societăţi evoluate, în care respectul de sine se traduce prin respectul faţă de ceilalţi, inclusiv printr-un limbaj decent şi civilizat. Exprimarea familiară, în general, se practică - în adresare - fie în mediul familial, fie în cadrul unui grup de oameni binecunoscuţi, legaţi prin amiciţie sau prin afinităţi de altă natură. În afara acestor cazuri, „familiarismele” sunt inadmisibile, căci reprezintă un semn clar de impoliteţe, de insolenţă sau de proastă creştere. Ignorarea - în comerţ, de pildă, - a regulilor de conduită verbală faţă de cumpărători poate aduce grave deservicii bunelor relaţii cu aceştia. De exemplu, la intrarea în multe magazine ( şi în unele instituţii ), privirile îţi sunt atrase de un mic aviz, atârnat sau lipit de uşa de la intrare, pe care scrie: ÎMPINGE (sau TRAGE...ÎNCHIDE). Este „corect”, din punct de vedere formal, acest îndemn? Da, vom răspunde, cu condiţia ca toţi cei care deschid uşa să fie prieteni apropiaţi sau rude ale tuturor celor din unitate, căci ÎMPINGE, de exemplu, este un verb, la modul imperativ, care se adresează unui implicit, inclus „tu” (care, ca pronume personal propriu-zis de persoana a II-a singular, e familiar! ) sau „dumneata” (care, ca pronume personal de reverenţă, are un grad redus de politeţe, fiind folosit numai în raport cu cei apropiaţi, egali sau inferiori!). De aceea, cum remarca Al. Graur, „rămâne strict politicos dumneavoastră, utilizat formal la persoana a II-a plural, iar ca sens şi la persoana a II-a singular (căreia îi conferă un grad înalt de respect! ) - de unde necesitatea întrebuinţării predicatului la persoana a II-a plural: ÎMPINGEŢI! (sau TRAGEŢI! ÎNCHIDEŢI!). Sintagma eliptică „Vă rog”, ce ar trebui să însoţească imperativele de mai sus, este o regulă neglijată din motive economice.

( Rădulescu, Ilie Ştefan " Vorbiţi şi scrieţi corect: erori frecvente în limbajul cotidian" Bucureşti: Teora, 2006)

Până la o nouă întâlnire...vă salut, corect pe româneşte!

Diana Diţu - bibliotecar-arhivist

Corect pe romaneste

In saptamana sarbatoririi bibliotecii si muncii bibliotecarilor nu ne dezicem de menirea noastra si va transmitem un indemn: merita sa invatam din carti!

Falsa diateză pasivă

În conversaţia curentă, chiar în anumite ocazii „solemne”, se pot auzi formulări greşite de genul: „Se merită, dragă, să dai atâţi bani pe…?”;  „Nu, dragă, nu se merită…”

Trebuie precizat, din capul locului, că verbul se întrebuinţează exclusiv  la diateza activă (deci fără pronumele reflexiv „se”) şi că poate fi tranzitiv şi intranzitiv. Ce vrea să însemne asta?

Verbul a merita este tranzitiv (şi implicit personal) atunci când acţiunea subiectului se răsfrânge asupra unui obiect (cu funcţie de complement direct sau completivă directă), având sensul de „a fi vrednic de răsplată sau de pedeapsă potrivit cu faptele sale (bune sau rele);  a avea dreptul să primească o răsplată (bună sau rea); a i se cuveni”(de pildă, în propoziţiile „Cred că eu merit un răspuns”;  „Incontestabil, el merită o pedeapsă exemplară”;  „La premiere, noi merităm mai mult”). Acelaşi verb este intranzitiv (şi implicit impersonal) atunci când nu mai admite relaţia verb – obiect direct, iar subiectul, non/autor al acţiunii, este general, abstract, exprimat de obicei printr-o subordonată subiectivă, având sensul de „a a vea o valoare suficientă pentru a justifica preţuirea, atitudinea sau grija cuiva; a fi recomandabil, rentabil” (de pildă, în propoziţiile „Merită să încercăm această soluţie” şi ”Nu ştiu dacă merită să mă ocup de ea”.

Aşadar, verbul a merita este exclusiv activ, nu reflexiv.

Până la o nouă întâlnire…vă salut, corect pe româneşte !

( Rădulescu, Ilie Ştefan "Vorbiţi şi scrieţi corect: erori frecvente în limbajul cotidian" Bucureşti: Teora, 2006)

Corect pe romaneste!

Articularea greşită a unui substantiv

Ouălele sau ouăle ?

Ouălelor sau ouălor ?

Formulările menţionate (ouălele, ouălelor) sunt forme articulate greşit.

Substantivul pus în discuţie este, sub forma lui nearticulată, ou – la singular, ouă – la plural. Pentru a-l rosti (sau scrie) sub formă articulată este suficient să-i alipim articolul hotărât, când este enclitic. Dacă la singular greşeala de articulare este exclusă („ou” + „-l”= oul), la plural însă apar greşeli frecvente de articulare căci, în loc să se adauge – la forma de nominativ-acuzativ – articolul hotărât corespunzător ( „ouă” + „le” = ouăle), se alipeşte, greşit, forma dublă a aceluiaşi articol, „-lele”, ajungându-se la structura aberantă „ouălele”; la fel, în loc să se adauge - la forma de genitiv-dativ – articolul hotărât corespunzător („ouă” + „lor” = ouălor), se alipeşte, greşit, grupul „-lelor”, ajungându-se la structura aberantă „ouălelor”. Adevărata cauză a acestor construcţii greşite de articulare este că se confundă, din capul locului, forma nearticulată ouă cu ouăle (formă articulată), la aceasta din urmă adăugându-se „-le” (>”ouălele”) sau „-lor” (>”ouălelor”).

Până la o nouă întâlnire....vă salut, corect pe româneşte!

Paşte fericit şi post smerit!

( Rădulescu, Ilie Ştefan "Vorbiţi şi scrieţi corect: erori frecvente în limbajul cotidian" Bucureşti: Teora, 2006)

Rubrică realizată de Diana DIŢU- bibliotecar

Corect pe româneşte

Omiterea cratimei în adjective compuse (izolate)

'' nou înfiinţat'' sau ''nou-înfiinţat'' ?

'' susmenţionat'' sau ''sus-menţionat'' ?

''propriuzis'' sau propriu-zis'' ?

În categoria cuvintelor compuse, unele dintre acestea (substantive, adjective, pronume, numerale, verbe, adverbe, prepoziţii, conjuncţii, interjecţii) se scriu într-un cuvânt, altele – cu cratimă (liniuţă de unire) sau fără cratimă (în cuvinte separate). Din cauza acestor situaţii ortografice diferite apar dificultăţi de ''opţiune'' pentru cei care nu cunosc normele de scriere specifice limbii literare.

În consecinţă, ignorarea regulilor respective duce la numeroase confuzii în comunicarea scrisă actuală, adjectivele compuse care se scriu cu cratimă ocupând un loc distinct, alături de substantive, între părţile de vorbire a căror ortografie este încălcată frecvent. În exemplele de mai jos, spicuite din presă, autorii citatelor nu ştiu că, de fapt, se scriu cu cratimă adjectivele compuse dintr-un adverb şi un adjectiv (''nou-născut'', ''nou-ales'', ''nou-nouţ'', ''nou-venit'', ''sus-citat'', ''sus-menţionat'', ''sus-numit'', ''sus-pus'', ''sus-zis'', ''propriu-zis'', ''aşa-numit'', ''aşa-zis'', ''înainte-mergător'', ''liber-cugetător'' etc.):

''Vând urgent, foarte avantajos, tractor M-650, nou înmatriculat'' (corect: ''...nou-înmatriculat'');

''Deputatul Alecu a amintit, la întâlnirea susmenţionată, că ar trebui...'' (corect: ''...sus-menţionată...'');

''Până la ocuparea postului de director al Direcţiei mai sus amintite...'' (corect: ''...sus-amintite...'');

'' Ţin să apreciez că aceşti doi nou născuţi au fost purtători sănătoşi'' (corect: ''... nou-născuţi'');

„În aceste localităţi exista câte un singur elev în clasele nou înfiinţate'' (corect: ''...nou-înfiinţate);

„În cadrul obiectului propriu zis, sunt demne de semnalat ...'' (corect: ''...propriu-zis)etc.

( Rădulescu, Ilie Ştefan "Vorbiţi şi scrieţi corect: erori frecvente în limbajul cotidian" Bucureşti: Teora, 2006)

Până la o nouă întâlnire... vă salut, corect pe româneşte!

(Rubrică realizată de Diana DIŢU - bibliotecar)

Corect pe româneşte. DECI ....

Introducerea inutilă a virgulei după "deci"

"Deci, nu e o poveste!'' sau ''Deci nu e o poveste!'' ?

În legătură cu punctuaţia limbii române, se pot face comentarii interminabile, îndeosebi în ce priveşte utilizarea virgulei, care "arată felul în care fraza şi propoziţia se despart în elementele lor constitutive pe baza raporturilor sintactice dintre ele"(Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie).

La rândul lor, raporturile dintre propoziţii sunt marcate, de regulă, prin conjuncţii, iar conjuncţia se pune, în principiu, înaintea propoziţiei pe care o introduce. Conjuncţia "deci" (alături de "însă", uneori şi de "dar") poate să fie pusă şi în mijlocul sau la sfârşitul propoziţiei conclusive ("Cuget, deci exist"). Când este aşezată în interiorul propoziţiei, conjuncţia "deci" nu se desparte prin virgulă, regulă nerespectată în propoziţia: "Se impune,deci, un program de măsuri (corect: "Se impune deci un program de măsuri.").

Conjuncţia "deci" nu se desparte prin virgulă de restul propoziţiei conclusive nici atunci când aceasta este despărţită prin punct de propoziţia sau de propoziţiile anterioare cu care se coordonează, aşa cum, greşit, au procedat autorii citatelor de mai jos, extrase din presa actuală:

"Deci, noi putem să cerem regiei să anuleze aceste contracte."

( corect: "Deci noi putem să cerem regiei...");

"Deci , este o atitudine pe care mi-o asum."

(corect: "Deci este o atitudine....");

"Deci, nu cred că ei vor abandona munca de Poliţie definitiv întrucât..." (corect: "Deci nu cred că ei vor abandona...")

( Rădulescu, Ilie Ştefan "Vorbiţi şi scrieţi corect: erori frecvente în limbajul cotidian" Bucureşti: Teora, 2006)

Rubrică realizată de Diana DIŢU- bibliotecar