Pentru că abia a trecut Valentine's Day, sărbătoare care câştigă tot mai mult teren şi la noi, mai ales printre cei tineri, şi pentru că se apropie şi Dragobetele, sărbătoare pe care încercăm să o reinventăm poate şi din dorinţa de a ne îndrepta mai mult atenţia spre valorile şi simbolurile autohtone, am ales din rafturile bibliotecii o carte de dragoste, "Vieţile secrete ale îndrăgostiţilor", de Simon Van Booy.
Deşi îmi propusesem iniţial să aleg un roman, unul senzaţional, după care s-a făcut un film grozav, cu actori tineri şi frumoşi, ţinând cartea lui Simon Van Booy în mână şi parcurgând-o ca pe o călătorie atât de adevărată încât viaţa însăşi mi-a părut falsă, după cum afirmă Martin Page într-o recenzie despre carte, am considerat că ar fi o alegere mult mai potrivită să vorbesc despre aceasta.
Şi spun asta pentru că se întâmplă deseori să căutăm în cărţi lucruri mai familiare, poveşti şi personaje cu care să avem elemente comune. Iar cei mai mulţi dintre noi nu iubim ca Romeo şi Julieta, nici ca Tristan şi Isolda, nu suntem nici plini de muşchi ca Brad Pitt în Troia, nici nu avem talia subţire a lui Nicole Kidman, iar atunci când suntem îndrăgostiţi nu încărcăm camera de flori şi inimioare, nici nu cântăm serenade. De fapt, ne purtăm cu totul altfel decât personajele atât de îndrăgite din cărţile de dragoste ori din filme. Iubirea are pentru cei mai mulţi dintre noi un chip obişnuit. Şi ceea ce-o face specială pentru noi rămâne de multe ori secretul nostru.
Am sentimentul că acest lucru şi-l propune Simon Van Booy în cartea sa: să intre puţin în universul intim al unui om care iubeşte din tot sufletul ceva, pe cineva, un om care ar putea fi oricare dintre noi, şi, fără să dea foarte multe explicaţii de ce lucrurile stau aşa, să ne releve nouă, cititorilor, de ce fiecare om iubeşte în felul său şi de ce fiecare iubire este unică, chiar dacă toate îşi găsesc sfârşitul într-o mare comună.
O carte ca o călătorie spuneam. Ceea ce m-a mişcat pe mine în mod deosebit la cartea lui Van Booy este modalitatea subtilă, sensibilă, de o mare delicateţe, cu care autorul ştie să arunce o lumină divină asupra oricărui sfârşit de călătorie.
Am discutat la Cafeneaua Cititorului că tinerii caută eroi cu calităţi ieşite din comun, că sunt mai tentaţi de lumile fantastice, pe când adulţii caută poveşti de viaţă, poveşti în care să se regăsească, din care să desprindă o morală, sunt mult mai impresionaţi decât cei tineri de poveştile sau de filmele inspirate din fapte reale. Poate că din această perspectivă cartea se potriveşte mai bine adultului. Pe de altă parte, o mai mare consolare îşi vor găsi în această carte tinerii care dintr-un motiv sau altul nu au reuşit încă să trăiască sentimentul unei iubiri împărtăşite. Nu e nevoie de o busolă sau de un echipament adecvat, pentru călătoria asta. Tot ce trebuie să faci este să te laşi purtat de emoţiile, de sentimentele care îţi vin pentru tot ceea ce descoperi în drumul tău.
Iată doar câteva dintre descoperirile pe care le vei face în această călătorie: a duce dorul cuiva e ca şi cum în fiecare zi ţi-ai dori să urci în cerul lui ( ... cred că a trăi cu absenţa cuiva drag e ca şi cum ai trăi în faţa unui munte de pe care cineva – un punct în depărtare, pe o creastă – face încontinuu cu mâna - Totul e o minciună frumoasă) ; să nu laşi viaţa să-şi facă poftele cu tine, pentru că te va înghiţi ( Aş fi vrut să mergem când aveam ocazia, zise femeia, dar viaţa te înghite pur şi simplu, nu-i aşa? Te înghite pur şi simplu cu lucrurile de zi cu zi - Lucrurile de zi cu zi ); dragostea e un mister cocoţat ( Prima oară ne-am sărutat pe acoperişul clădirii unde locuiam, în bâzâitul uşor al aparatelor de aer condiţionat, sub un cer portocaliu împânzit cu stele. Dragostea scoate la iveală frumuseţea lucrurilor aparent comune – o pereche de pantofi, un pahar de vin gol, un sertar deschis, gropi pe stradă - Lumea toată râde în floare); toţi avem înăuntrul nostru păsări (Visele sunt aripile neterminate ale sufletelor noastre - Corăbii îndepărtate)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu