miercuri, 19 ianuarie 2011

Ce veseli sunt românii trişti !

Să încep prin a vă face o confesiune. Am perioade când ocolesc scriitorii români. Când mă simt obosită, apăsată, când mă încearcă un soi de deznădejde, în sfârşit, când nu sunt tocmai în apele mele, evit scriitorii români aşa cum eviţi uneori cunoştinţele apropiate ca să nu te întrebe cum te simţi.
Nu îmi explic prea bine de ce. Ştiu pe cineva care lucrează de foarte mult timp în America şi care spune despre români că sunt trişti. Eu aş spune doar că suntem ceva mai dumiriţi. Veselia vine de multe ori din uimire, din încântarea descoperirilor pe care le faci , iar pe noi nu ne mai miră prea multe lucruri. Dar o să revin asupra acestei idei puţin mai târziu.
Ieri seară mi-a fost înapoiată cartea lui Cosmin Manolache, "Ce faţă cumplită am", apărută la editura Polirom în 2004. Nu se poate să ţii cartea asta în mână şi să nu vrei să vezi cine are faţa cumplită şi de ce. Citesc mereu întâi ce scrie pe copertă. Apoi scurta prezentare a autorului. Născut în 1973, în Mizil. Asta m-a făcut imediat şi mai curioasă. Trebuie să văd cu ce poveşti vine cineva din Mizil. Absolvent al Facultăţii de Grăniceri din Iaşi. Cred că scrie pentru băieţi, mi-am spus eu într-o doară. Sunt cărţi pe care le-am considerat mereu pentru băieţi. Cărţile despre război, piraţi, soldaţi, spionaj şi aşa mai departe.
M-am înşelat. Nu e o carte pentru băieţi sau pentru fete. E o carte pentru toţi cei care pot presimţi misterul care există în fiecare din noi, mister care rezistă în ciuda lucidităţii, a dramelor, în ciuda tuturor întâmplărilor exterioare, a micilor meschinării sau a marilor răutăţi din existenţa noastră cotidiană. Nici nu ştiu când m-a prins miezul nopţii cu cartea lui Cosmin Manolache în faţă. Pentru că nu conteneam să mă mir cât de bine scrie acest tânăr din Mizil şi cum reuşeşte să transforme diverse experienţe, aparent banale, şi parcă fără prea mare legătură între ele, în adevărate pilde. Scrise cu umor, cu tâlc, povestioarele sale autobiografice sunt la început spuse ca-n glumă, pentru ca mai apoi ele să se complice, cititorul nu le mai descoperă la fel de uşor înţelesul, stilul autorului devine mai sofisticat, simţi că personajul a crescut, s-a maturizat, căutările lui sunt mai ambigue pentru cititor. Este foarte interesant modul în care este realizată această trecere, pentru că nu vorbim de un roman autobiografic închegat, ci de o carte alcătuită din scurte secvenţe, din episoade disparate, ca o suită a cărei linie melodică devine imprevizibilă tocmai când crezi că ai prins-o. De aici farmecul aparte al scriiturii lui Cosmin Manolache. Habar n-ai ce o să-ţi mai povestească atunci când întorci pagina. Şi n-ai nici cea mai vagă idee cum se va termina întâmplarea pe care tocmai a început să ţi-o spună. Deşi scrisă ca un lung monolog, toate personajele ne sunt înfăţişate doar prin ochiul eului narator, cartea nu devină nici monotonă, nici monocromă.
La fel de interesantă mi s-a părut economia de mijloace artistice, autorul pare că nu se străduieşte în niciun fel să impresioneze, ai sentimentul că şi umorul îi iese ca din înâmplare, fără să-şi fi propus acesta în vreun fel să te amuze. "Ce faţă cumplită am" este constatarea sinceră, buimacă a cuiva proaspăt trezit din somn, care se miră şi el cu adevărat de ceea ce vede în oglindă. Constatarea cuiva care se detaşează puţin de imaginea sa, privindu-se cu obiectivitate, dar şi cu umor sincer. Nu este nici tristă, nici veselă, nici baladă, nici epopee. E doar "aventura căutării de sine" pe care Cosmin Manolache ne-o împărtăşeşte cu mult har, pare a se descoperi pe sine însuşi pe măsură ce ni se dezvăluie nouă, cântărindu-şi cu precizie - de grănicer (!) - paşii pe care îi face spre noi. Durerea fizică, pe care ne-o relevă în episodul din spital, sexualitatea care-l nelinişteşte în episodul cu Sonia, moartea care-l umple de curiozitate şi de repulsie în acelaşi timp, iubirea şi toate celelalte ne sunt înfăţişate exact atât cât trebuie ca să ne provoace la propria noastră căutare de sine. Ca să definesc în câteva vorbe cartea, mă pot folosi de versurile lui Nichita.
Sunt om, nimic din ceea ce este omenesc nu îmi este străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt.
Am să închei spunând că scriitorii români merită toată atenţia. Poate că da, sunt mai trişti, dar ce aventură să-i cunoşti ! Şi dacă românca aceea din America de care vă vorbeam la început spune că noi suntem un popor trist, eu nu pot decât să mă înclin şi mai mult în faţa românilor care te pot face să zâmbeşti în ciuda tristeţii lor. Iar Cosmin Manolache chiar m-a făcut să zâmbesc.

Nicoleta Sălbatecu 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu